Pasi marunti spre un viitor grandios: 2015

Copiii pot reacţiona neaşteptat la situaţii concrete de viaţă. Reacţiile negative se structurează pe mai multe niveluri, ele fiind însă reacţii predominant afective şi subiective. Copilul adoptă de multe ori comportamente inadecvate în relaţiile cu ceilalţi, precum şi în atitudinea faţă de sine însuşi. Ne vom opri asupra unor asemenea conduite şi anume: egosimul, negativismul, răsfăţul, încăpăţânarea, minciuna, furtul, fuga de acasă sau de la şcoală.

Egoismul – este dragostea exagerată de sine. Egoistul raportează totul la sine şi acest lucru duce la izolarea lui faţă de ceilalţi. Egoismul nu este ceva înnăscut, permanent şi nemodificabil, fiind de cele mai multe ori un efect al răsfăţului. Când un copil are înclinaţii spre egoism, părinţii trebuie să fie atenţi, trebuie să-l educe în direcţia respectului pentru oameni, renunţând la comportarea greşită de a se supune dorinţelor imediate ale copilului.

Negativismul, neascultarea, nesupunerea – aceste trăsături strâns legate între ele se manifestă prin refuzul sau rezistenţa opusă în faţa cerinţelor externe. Cauzele care pot sta la baza acestor manifestări sunt: exigenţa iraţională sau lipsa de autoritate, răsfăţul, neînţelegerea necesităţii respectării unor cerinţe. Trebuie să facem distincţie între nesupunere, neascultare pasivă provocate de inerţie, de o fire visătoare sau uitarea unor cerinţe şi nesupunerea activă izvorâtă din revoltă, din dorinţa de a nu se supune. Avem nesupunere parţială (faţă de un profesor, un părinte) şi nesupunere globală, ceea ce duce la grave devieri de comportament. În astfel de situaţii vina aparţine ambelor părţi implicate. Descoperind erorile făcute, putem negocia noi reguli de comportament. Este importantă consecvenţa în aplicarea regulilor respective.

Răsfăţul – este un factor negativ în dezvoltarea copilului. Deşi se confundă, de multe ori, cu alintarea, există însă deosebiri între ele. Oricărui copil îi place să fie alintat. Dacă alintarea este exagerată, trecându-se peste limita normalului, se ajunge la faza anormală de răsfăţ. Răsfăţatul, cu de la sine putere, îşi permite multe gesturi nepermise la vârsta lui. Părinţii pot remedia defectul răsfăţului înainte ca acesta să se transforme în egoism.

Încăpăţânarea – Un copil este etichetat ca fiind încăpăţânat dacă persistă cu îndârjire într-o atitudine negativă faţă de o obligaţie impusă de adulţi. Ea este o comportare negativă şi nu trebuie confundată cu ambiţia. Ambiţia este un sentiment constructiv, care poate deveni creator. Încăpăţânarea este un defect, nu o calitate. Dojenirea pe un ton calm şi fără să fie însoţită de ameninţări fără rost este eficientă. Cearta şi morala făcute unui copil încăpăţânat nu trebuie să se desfăşoare în public. E de preferat ca discuţia să se facă mai târziu, când criza de încăpăţânare a trecut şi se poate discuta liniştit cu copilul. Când copilul şi-a recunoscut vina şi promite că nu va mai face, ne putem declara mulţumiţi ca părinţi.

Minciuna – este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare. De multe ori, în mod inconştient, părinţii îşi învaţă propriii copii să mintă, prin promisiunile zilnice care nu sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinţi nu este acasă, atunci când e căutat de o persoană nedorită, greşeala va fi dublă, el va fi învăţat să mintă şi este învăţat că poate trece peste obligaţiile sociale recurgând la minciună. Copiii nu sunt naivi, proşti, orbi sau surzi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să ştie totul şi sunt de preferat discuţiile oneste, pe înţelesul lor, fără a ambala realitatea în minciuni. Factori care pot cauza minciuna la copii:

– părinţii aşteaptă prea multe de la ei

– lipsa unei explicaţii plauzibile pentru un anumit comportament

– lipsa unei educaţii consistente

– lipsa de atenţie acordată de covârstnici sau adulţi

– teama, frica de pedeapsă

– dorinţa de autoafirmare.

Minciuna poate fi, de asemenea, o manifestare tipică a tendinţei de supraapreciere. Unii copii mint din dorinţa de a-i acoperi pe alţi copii („onoare”). Orice vină ascunsă prin minciună trebuie sancţionată, astfel încât să înţeleagă că vina se agravează minţind; sinceritatea reduce vina şi pedeapsa. Din educaţie trebuie eliminate procedeele care induc teamă în legătură cu recunoaşterea greşelii. La baza tratării individuale e necesar să stea încrederea în copil.

Furtul – semnifică însuşirea unor bunuri care nu le aparţin, nerespectând proprietatea altcuiva. Factorii care pot determina astfel de comportament:

– presiuni din partea prietenilor, în al căror grup doresc să se integreze

– respect de sine scăzut

– lipsa unor prieteni pe care, prin astfel de compor-tament, îi poate “cumpăra”

– existenţa şi a altor probleme comportamentale (minciuna, chiulul etc.)

– tentaţia pentru un obiect

- lipsa unei educaţii raţionale

– o educare de acoperire a furtului

– exemple negative.

Există mai multe tipuri de furt:

a) Furtul delincvent – reflectă dorinţa de a avea un obiect, nu se mai teme de nimic pentru a obţine ceea ce îşi doreşte.

b) Furtul nevrotic – se caracterizează prin absurditatea sa aparentă; obiectul nu are importanţă, hoţul dăruindu-l sau aruncându-l fără regret.

c) Furtul caracterial – se datorează unei agresivităţi legate mai mult de actualitate, el fiind un protest faţă de o persoană care nu-i acordă suficientă atenţie, care-i provoacă suferinţă şi pe care copilul încearcă să se răzbune.

Furtul se combină cu minciuna. Părinţii trebuie să se intereseze îndeaproape de prietenii copilului şi să nu încurajeze nici o manifestare opusă cinstei. Copilul este învăţat de mic să respecte bunurile proprii, să protejeze proprietatea altora, să realizeze totul prin forţe proprii, prin resurse interioare. Sunt principii care nu suportă negocierea.