Copiii
pot reacţiona neaşteptat la situaţii concrete de viaţă. Reacţiile negative se
structurează pe mai multe niveluri, ele fiind însă reacţii predominant afective
şi subiective. Copilul adoptă de multe ori comportamente inadecvate în
relaţiile cu ceilalţi, precum şi în atitudinea faţă de sine însuşi. Ne vom opri
asupra unor asemenea conduite şi anume: egosimul, negativismul, răsfăţul,
încăpăţânarea, minciuna, furtul, fuga de acasă sau de la şcoală.
Egoismul – este dragostea
exagerată de sine. Egoistul raportează totul la sine şi acest lucru duce la
izolarea lui faţă de ceilalţi. Egoismul nu este ceva înnăscut, permanent şi
nemodificabil, fiind de cele mai multe ori un efect al răsfăţului. Când un
copil are înclinaţii spre egoism, părinţii trebuie să fie atenţi, trebuie să-l
educe în direcţia respectului pentru oameni, renunţând la comportarea greşită
de a se supune dorinţelor imediate ale copilului.
Negativismul, neascultarea,
nesupunerea – aceste trăsături strâns legate între ele se manifestă prin
refuzul sau rezistenţa opusă în faţa cerinţelor externe. Cauzele care pot sta
la baza acestor manifestări sunt: exigenţa iraţională sau lipsa de autoritate,
răsfăţul, neînţelegerea necesităţii respectării unor cerinţe. Trebuie să facem
distincţie între nesupunere, neascultare pasivă provocate de inerţie, de o fire
visătoare sau uitarea unor cerinţe şi nesupunerea activă izvorâtă din revoltă,
din dorinţa de a nu se supune. Avem nesupunere parţială (faţă de un profesor,
un părinte) şi nesupunere globală, ceea ce duce la grave devieri de
comportament. În astfel de situaţii vina aparţine ambelor părţi implicate.
Descoperind erorile făcute, putem negocia noi reguli de comportament. Este
importantă consecvenţa în aplicarea regulilor respective.
Răsfăţul – este un factor
negativ în dezvoltarea copilului. Deşi se confundă, de multe ori, cu alintarea,
există însă deosebiri între ele. Oricărui copil îi place să fie alintat.
Dacă alintarea este exagerată, trecându-se peste limita normalului, se ajunge
la faza anormală de răsfăţ. Răsfăţatul, cu de la sine putere, îşi permite multe
gesturi nepermise la vârsta lui. Părinţii pot remedia defectul răsfăţului
înainte ca acesta să se transforme în egoism.
Încăpăţânarea – Un copil este etichetat
ca fiind încăpăţânat dacă persistă cu îndârjire într-o atitudine negativă faţă
de o obligaţie impusă de adulţi. Ea este o comportare negativă şi nu trebuie
confundată cu ambiţia. Ambiţia este un sentiment constructiv, care poate
deveni creator. Încăpăţânarea este un defect, nu o calitate. Dojenirea pe un
ton calm şi fără să fie însoţită de ameninţări fără rost este eficientă. Cearta
şi morala făcute unui copil încăpăţânat nu trebuie să se desfăşoare în public.
E de preferat ca discuţia să se facă mai târziu, când criza de încăpăţânare a
trecut şi se poate discuta liniştit cu copilul. Când copilul şi-a recunoscut
vina şi promite că nu va mai face, ne putem declara mulţumiţi ca părinţi.
Minciuna –
este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare. De
multe ori, în mod inconştient, părinţii îşi învaţă propriii copii să mintă,
prin promisiunile zilnice care nu sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să
mintă că unul dintre părinţi nu este acasă, atunci când e căutat de o persoană
nedorită, greşeala va fi dublă, el va fi învăţat să mintă şi este învăţat că
poate trece peste obligaţiile sociale recurgând la minciună. Copiii nu sunt
naivi, proşti, orbi sau surzi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să ştie
totul şi sunt de preferat discuţiile oneste, pe înţelesul lor, fără a ambala
realitatea în minciuni. Factori care pot cauza minciuna la copii:
– părinţii aşteaptă
prea multe de la ei
– lipsa unei
explicaţii plauzibile pentru un anumit comportament
– lipsa unei
educaţii consistente
– lipsa de atenţie
acordată de covârstnici sau adulţi
– teama, frica de
pedeapsă
– dorinţa de
autoafirmare.
Minciuna poate fi,
de asemenea, o manifestare tipică a tendinţei de supraapreciere. Unii copii mint
din dorinţa de a-i acoperi pe alţi copii („onoare”). Orice vină ascunsă prin
minciună trebuie sancţionată, astfel încât să înţeleagă că vina se agravează
minţind; sinceritatea reduce vina şi pedeapsa. Din educaţie trebuie eliminate
procedeele care induc teamă în legătură cu recunoaşterea greşelii. La baza
tratării individuale e necesar să stea încrederea în copil.
Furtul – semnifică însuşirea unor bunuri care
nu le aparţin, nerespectând proprietatea altcuiva. Factorii care pot determina
astfel de comportament:
– presiuni din partea prietenilor, în al căror
grup doresc să se integreze
– respect de sine scăzut
– lipsa unor prieteni pe care, prin astfel de
compor-tament, îi poate “cumpăra”
– existenţa şi a altor probleme
comportamentale (minciuna, chiulul etc.)
– tentaţia pentru un obiect
- lipsa unei educaţii raţionale
– o educare de acoperire a furtului
– exemple negative.
Există mai multe tipuri de furt:
a) Furtul delincvent – reflectă dorinţa de a
avea un obiect, nu se mai teme de nimic pentru a obţine ceea ce îşi doreşte.
b) Furtul nevrotic – se caracterizează prin
absurditatea sa aparentă; obiectul nu are importanţă, hoţul dăruindu-l sau
aruncându-l fără regret.
c) Furtul caracterial – se datorează unei
agresivităţi legate mai mult de actualitate, el fiind un protest faţă de o
persoană care nu-i acordă suficientă atenţie, care-i provoacă suferinţă şi pe
care copilul încearcă să se răzbune.
Furtul se combină cu minciuna. Părinţii trebuie să se intereseze
îndeaproape de prietenii copilului şi să nu încurajeze nici o manifestare opusă
cinstei. Copilul este învăţat de mic să respecte bunurile proprii, să protejeze
proprietatea altora, să realizeze totul prin forţe proprii, prin resurse
interioare. Sunt principii care nu suportă negocierea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu